Nu pot înțelege. Nu pot. Mă opresc, stupefiat, ca în fața unui zid dincolo de care nu se mai vede cerul.

Nu mi-am făcut niciodată iluzii. Sunt preot de-o viață, curând o să-mi împachetez un patrafir vechi, o să-mi iau o iconiță în buzunar și-o să plec spre alte zări, mai calde, o să o șterg frumușel spre cer, după rânduială, țopăind într-un picior ca un copil care se bucură că s-a întors acasă. Cunosc omul până în cele mai ascunse sertărașe din dressingul inimii lui, acolo unde-și leapădă toate veșmintele, rămânând gol ca la botez, am coborât în sufletul și-n mintea lui ca într-o fântână, ca într-o peșteră, pe corzi, rănindu-mă în palme, zgâriat, învinețit și zdrobit uneori, și nu am găsit acolo lumină mereu. Le-am auzit pe toate, și când nu le-am auzit, le-am înțeles, că trebuie să aflați asta, sunt oameni care se spovedesc fără cuvinte, doar cu lacrimi și suspine, și din astea îngerul din urechea ta îți împletește șoptit toată tragedia. Nu mi-am făcut iluzii, știu că sub purpura catifelată a obrazului nostru zac demoni încătușați, gata să se dezlănțuie la cea mai mică neatenție. Aveam un profesor, tare mult l-am stimat, ne-a zis la un curs băi băieți, să nu credeți că dacă ne numim creștini și am fost botezați s-a terminat, bestia e acolo, în străfunduri, și când zic bestie așteptați-vă la orice! Încă mai eram naiv; mi-am făcut o cruce largă și-am decis că omul patinează nițel. Câțiva ani mai apoi, ortodocșii sârbi îi executau, în gropi comune, pe adolescenții musulmani. Musulmanii pe sârbi. Catolicii pe musulmani și pe sârbi, în egală măsură. Se deschisese gura iadului și ne uitam toți, în adâncime, uluiți. Era ca pe vremea lui Ginghis Han, se schimbaseră doar armele, bestia era aceeași. Două mii de ani de creștinism șterși cu buretele înmuiat în oțet. Ca și cum Hristos n-ar fi existat.

Am în mine atâta revoltă că-mi vine să o tai spre peșteră, să mă închid pe dinăuntru și să înghit cheia.

Apropo de cheie. Mă chinuiam într-o zi cu niște calcule contabile și nu-mi ieșeau. Le refăceam și iar nu-mi ieșeau. Și exasperat, o chem de dincolo, și-i spun iubito, tu te ai cu contabilitatea, explică-mi ce greșesc. Se uită lung la mine și întreabă, da tu ce cheie de control folosești? Cheie de control. Contabilii au niște chei de control, niște șmecherii metodologice cu care verifică muntele de cifre, operațiuni și simboluri. Fără ele ești un rătăcit în deșertul ilogicii, însetat și desculț pe nisipul fierbinte. Cheia de control. Mult timp m-am gândit la asta, privindu-mi tomurile teologice. Le-am ferfenițat din tinerețe, uneori cu pasiune, alteori silit de deadline-ul vreunui examen. N-am citit eu prea mult (de-un timp există în viața mea un om albastru de-o cultură himalayană, fiecare zi cu el mă smerește intelectual). N-am citit eu prea mult, dar nici n-am necitit! Am o Biblie redusă la nivel subatomic de-atâta răsfoit în dreapta și-n stânga, în sus și-n jos, pe toate sensurile posibile, mai nou conectată digital cu Codex Sinaiticus și cu Codex Alexandrinus, linkăluite sofisticat cu dicționarele limbilor biblice, adică mergem la rădăcina rădăcinii, răscolim prin semantică, verificăm exegeza la sânge, artă tată, artă!

Care e cheia mea de control, deci? Dreapta credință, apartenența eclesială, părtășia liturgică, acuratețea tipiconală, acceptarea proniei, profilarea liberului arbitru la nivelul persoanei, ori poate reverberația dogmatică a trăirii mele spirituale? Crezut-am asta, cândva. Până când am intrat în Mormântul lui Iisus, cu Mihai de mână, emoționați și înlăcrimați, și le-am lăsat pe toate la ușă, la picioarele călugărului ăluia grec. Doar cu dragostea am intrat acolo. Și de-atunci, cheia mea de control e iubirea. Că mai mare ca dragostea nu e nici credința și nici rugăciunea, nici fapta bună chiar. Toate celelalte de mai sus se adaugă iubirii, și dacă cineva le pune înaintea ei n-a înțeles nimic din sistola discretă a Ortodoxiei. Unde nu e iubire, finiș, fraților, toată teologia se transformă în tăiței de hârtie, bisericile aurite în ziduri goale și mitrele în uzurpări deicide. Dumnezeu izbucnește în plâns, își strânge Duhul Sfânt în traistă și pleacă desculț și rănit în coastă de-acolo, pleacă. Unde nu e dragoste Dumnezeu Însuși îngheață cu gazul tăiat.

De aceea nu înțeleg. Și n-o să înțeleg vreodată; e zidul dincolo de care se aud hienele întunericului. Puteți să-mi spuneți iubirist sentimentaloid. Oi fi. Dar prefer să rămân mironosiță incultă la picioarele Desculțului meu Dumnezeu. Că Dumnezeu așa de mult a iubit lumea, încât. Așa de mult. Și că Dumnezeu este iubire, și dacă ai dragostea toate celelalte se adaugă cum vine mărul după sămânță, mugurele după iarnă, floarea după mugure și se face iar lemn de cruce, pentru o nouă golgotă și-o proaspătă Înviere.

Dumnezeu e Dragostea_Care_Trece_Desculță_Pe_Drum.

Cheia mea de control. Cheia mea în formă de cruce și de îmbrățișare.

Dumnezeu a zis: să fie iubire. Și-atunci va fi și lumină, și pace, și blândețe și bucurie.

Dați mă drumul la iubire, n-o mai țineți în pivniță…

de Crin-Triandafil Theodorescu