Am urmărit ”cu atenție și cu un pic de îngrijorare” prestația Corului Madrigal în Senatul României. De la trilurile kovesiene, cântate peste tot în lume de bombardierii României, în frunte cu capodobera „La Chilia-n port”, nu m-am mai umezit atât de tare, asistând la un moment artistic la care era prezentă și lumea bună de pe plaiurile mioritice.

Doar cântările psihedelice cu aromă ezoterică ale doamnei Cioloș m-au mai putut face să nu-mi pot ține gura închisă preț de minute bune, momente artistice absolut mirobolante. Poate doar doamna Clocotilde la sectorul 1 să mai aducă niște linii melodice atît de suave, chemând cu fluierul ei fermecat alaiuri incomensurabile de șobolani care să transforme prin bunăvoința edilului maăcar o mică parte din București din nou în “Micul Paris”. Slavă vouă, plăpânde ființe că ați luat calea exilului și ne-ați binecuvântat plaiurile mioritice cu atâta desfătare progresistă!

Dar în Senatul României a fost ceva mai solemn decât armandianul cânt “La “pușcherie”, cea mai dulce melodie!”. A fost ceva care m-a gâdilit profund, nu atât la urechi cât la suflet. Și alți cetățeni model, plătitori de taxe și impozite au simțit la fel, au simțit bucuria de a contribui prin taxele lor “la acest moment de înaltă ținută artistică”.

Redăm integral postarea unui astfel de cetățean, bucuros că și-a adus contribuția la luminarea culturală a întregii ciurde de bizoni și alte ierbivore de talie mare din Parlamentul României:

“Sunt mândru că am contribuit și eu, cu micile mele taxe, la acest moment de înaltă ținută artistică, muzicală, intelectuală și morală. Madrigalul a interpretat în Senat piese clasice, cum ar fi “La pușcărie când am căzut”, “Să vezi duba cum mă duce” și “Of, of, pușcărie” dar și piese din panteonul muzical universal, cum ar fi “Vino mamă să mă vezi”, de marele compozitor Liviu Puștiu. Această cea din urmă piesă a ridicat senatorii în picioare, ei alăturându-se Madrigalului și cântând la unison versurile:

“Vino mamă să mă vezi

Și n-o să-ți vină să crezi,

Ce-ai crescut la ușa ta,

Cea mai mare haimana.

Toată viața mi-a plăcut

Lăutarii să-i ascult,

Cu femeia și paharul

Până când se-nchide barul.

Vreau să vă zic o vorbă mare,

Care din bătrâni o știu:

Cică, ce se naște din pisică tot șoareci mănâncă.

Deci nu mă călugăresc, ce-ar însemna,

Că și tata a fost ca mine, mare haimana.

Mamă să nu-ți pară rău că sunt băiatul tău,

Că m-ai crescut și am ajuns mare derbedeu.

Mai bine roagă-te să nu pățesc ceva și sa fiu sănătos.

Fii fericită că ai un băiat periculos!”

Mi-ar plăcea ca fiecare sesiune parlamentară să fie deschisă de Corul Madrigal. Plătesc cât face.”, a scris pe facebook Călin-Liviu Georgescu

Pe această cale ne vedem nevoiți să înaintăm și noi stimaților noștri parlamentari niște urări de bine. Dacă există cineva destul de amabil să pună aceste versuri pe muzică, cred că ar fi o nouă desfătare culturală pentru dragii noștri parlamentari:

“Inghiţi-v-ar pământul, Gloabe!
Ce-aţi legănat ţara pe dric.
Şi mi-aţi pus neamu-n patru labe,
Ajungă-v-ar blestemul biblic!

Pe cel ce-i încă bolşevic,
L-aş vinde-n lanţuri la tarabe.
Ei! Care ai nevoi de gloabe!
Să le-nhămaţi la cîte un dric?

Vreţi iar să ne târâm şoltîc?
Cu gândul şters şi priviri oarbe?
Orbecăind ca nişte zoabe?
Abia cerşind un firfiric?
Fire-aţi ai dracului de Gloabe!”

Blestemul lui Ernest Maftei

PS: Acesta este un pamflet și trebuie privit ca atare

Redacția Glasul.info